Rotocoale mari şi fugare din stinse culori vascoase i se involburau in mintea ratacita. Fulgere.....sute...mii de fulgere de un rosu sangeriu ii brazdau intr-un ritm naucitor gandurile ce se luptau sa iasa la iveala, toate deodata, din tenbrele fricii ce salasluia ascunsa in adancurile fiintei sale. "Nu e adevarat, işi spunea ! Nu poti crede asta! Nu crede din nou! " Işi intreba, rand pe rand, sufletul, inima si mintea. Nu stia ce sa mai creada. Primea pe rand raspunsuri diferite. Ce coincidenta: nu erau raspunsurile dorite ! Dar deja stia ce urma....Simtea....simtea ca de fiecare data, de cand se stia, ca ceva rau urma sa se intample. Nu vroia si nu putea sa o mai ia de la-nceput, trebuia continuat ce incepuse ! Suferea o cauterizare pe viu. Fericirea de o clipa ii fusese arsa şi apoi presata, infundata pana in cele mai nestiute strafunduri ale sufletului, atat de adanc ca nici nu crezuse ca existau vreodata. Valvataile il mistuiau incetul cu incetul. Inima ii batea din ce in ce mai rar. Urma colapsul, prabusirea in neant, atunci cand avea sa afle adevarul. Durea atat de tare ca nu mai avea nici o putere.... Mai avu o ultima tresarire, apoi intunericul se asternu peste tot si toate.....
Se dezmetici usor ...si unu cate unu, cioburile rupte din inima incepura sa se adune la un loc si sa se potriveasca ca piesele dintr-un puzzle. Se cicatrizau greu, pentru ca inauntrul lor, prinsa si incorsetata, se zbatea si urla in tacere o tainica simtire, profunda si nenorocita ca orice patima: URA....
Oare cand trece ura ? Ce intrebare !!!
Eu zic ca niciodata....si-i pacat.
Comentarii
V-aş îneca dacă-aş fi apă,
Şi v-aş săpa mormântu-adânc
Dac-aş fi sapă.
Dacă-aş fi ştreang v-aş spânzura,
Dacă-aş fi spadă v-aş străpunge,
V-aş urmări dac-aş fi glonţ,
Şi v-aş ajunge.
Dar eu, deşi rămân ce sunt,
O voce-adâncă îmi murmură
Că sunt mai mult decât orice,
Căci eu, sunt ură.
Ura - de Alexandru Macedonski
Nu cred in sabloane si in doctrine sociale aberante si contrare logicii, nu cred in "principii" si regului de conduita unanim acceptate. Cred in ceea ce simt si in ceea ce-mi dicteaza logica si structura mea interna.
Daca te raportezi la viata ca la o lupta continua, atunci esti perfect constient de faptul ca ceea ce te anima in lupta este dorinta de apreciere, de putere, recunoastere, satisfactie si victorie. Cum poti invinge iertand? Ce legatura are iertarea cu succesul? O data ce ai intrat in lupta, esti automat in competitie. Iar cand esti in competitie nu te plangi de miscarile adversarului si nu te culci noaptea pe perna nadusita de ganduri inlacrimate care-ti purifica sufletul si nici nu te gandesti ca Dumnezeu e sus si le vede pe toate si cei care ti-au gresit vor plati candva pentru asta. Este foarte adevarat ca ei s-ar putea sa plateasca, dar sa te resemnezi la gandul unei probabilitati asupra careia nu ai nici cel mai mic control, decat eventual cateva rugaciuni asidue inainte de culcare, imi suna a gelatina si a flori de mucegai. Si de fapt, ceea ce vezi tu ca plata si ca o echilibrare a situatiei tale nedrepte, nici macar nu reprezinta o plata. Este un alt adversar care nu s-a culcat pe perna suspinand a jale sau mimand iertarea si a acceptat regulile jocului. Iar satisfactia ta in cazul asta, ar fi cea a unui pion anemic care este multumit de faptul ca regele in final, a matrasit calul care te-a eliminat pe tine din comepetitie.
Iertare vs. ura. As alege cu ochii inchisi in aproape orice situatie, ura. Ura este constructiva si totodata o recuzita importanta a unei structuri psihice puternice si integre. Ura este vie, activa, patimasa, frematanda. Iertarea este pasiva, moale, inerta, neputincioasa. Ma abtin sa comentez despre nobletea iertarii. Cati dintre noi pot ierta cu adevarat un rau suferit? Cati ar putea ierta la modul real, care o fi acela? Sa poti sa spui impacat: am iertat si sint impacat cu mine. Sa poti sa lasi in spate, eul tau, orgoliul tau, constiinta propriei valori? Nu cred ca poate sa faca nimeni asta la modul absolut si perfect sincer fata de el insusi. Vad iertarea mai degraba ca pe o acceptare a situatiei si ca pe o autopozitionare a celui care iarta pe un loc inferior.
Cred cu tarie ca satisafactia pe care ti-o da o razbunare animata de o ura sublima si perfect justificata este incomparabil mai mare, fata de "satisfactia" pe care ti-o aduce actiunea de a ierta. Iertarea nu te purifica. Te minti sa crezi asta. Si nici nu te insufleteste. Nu te face nici mai bun, cel putin nu in sensul bunatatii pe care o intelegi tu. Te face sa fii privit ca o victima sigura si a doua oara. Te face sa speri ca a doua oara "adversarul" va aprecia faptul ca l-ai iertat si nu va mai fi la fel de crud. Iertarea nu-ti aduce apreciere. Razbunarea, da.
Si mai am un subiect preferat: DISPRETUL!
Trimiteți un comentariu