ALO?

Îmi aduc aminte cu nostalgie de începuturile mele în ale comunicării mobile. Să fi tot fost cândva în anii '90 cand am avut primul telefon mobil. Era un Motorola Microtac. 

La acea vreme, un telefon mobil însemna o cărămidă neagră, grea și mare, cu antena extensibila de cca. 30 cm, în care se introducea întreaga cartelă și pe care mai mult îl țineai la încărcat decât să vorbești la el. Devenea deci tot un fel de telefon fix, dar muuuuuuult mai scump. Ei, asta era probabil partea care l-a atras pe tânărul student care eram atunci către acest device/aparat, dorința de a epata, de a arăta lumii ca e cineva prin intermediul bunurilor pe care le posedă. Așa funcționau lucrurile atunci aș spune, dar știm de fapt că și acum ele sunt neschimbate. Noroc că acum am înțeles cine sunt eu și mai ales ce va rămâne după. 

Ei, dar ce efort financiar era atunci pentru mine să plătesc aparatul, cartela, precum și încărcările lunare ale creditului! Însă, nimic nu se compara cu senzația pe care o aveam când mă suna cineva pe telefonul mobil. Și cum eram privit și admirat, când adulat și când invidiat. Desigur că, în majoritatea cazurilor, părinții erau cei cu care mă conversam la telefon. În rest, stăteam și priveam minute și ore în șir acea cărămidă rece cu straniu pântec electronic, zăcând nemișcată pe mușamaua mesei din bucataria gazdei. 

Pe mușamaua înflorată șerpuia neregulat firul negru al încărcătorului, mergând în jos sub masă către priza de alimentare. Iar eu priveam la telefon și la cordonul lui ombilical spre lume, așteptând doar un apel.. măcar un apel. De la oricine și oricand acesta ar fi fost să fie. Și vremea se scurgea în așteptarea cea deșartă, căci persoanele din cercul meu de prieteni, studenți ca și mine, nu aveau telefon mobil și nici comunicarea noastră nu se impunea a fi constantă. Era de ajuns ce stabileam verbal în timpul zilelor de curs, pentru că atunci nu simțeam că ar fi nevoie să fim conectați non-stop. Și era bine așa.

Iar eu...eu am rămas tot mai mereu în așteptare.... Am așteptat trecând la pager, la Zapp, mai apoi în rețele precum Mobifon/Connex sau Mobil Rom/Dialog, iar mai tarziu la Orange sau la Vodafone. Și am avut și parte de mai toate clasicele aparate Sagem, Alcatel, Nokia, Ericsson și Siemens etc.

 

Și am vorbiiiiiiiit.... cam la fel de puțin! 

Dar telefonul suna! Suna pentru că erau vremurile în care vorbeam câte 2 secunde pe apel. Sau când un apel pierdut era de fapt un semnal cifrat pentru destinatar în funcție de durata beep-ului sau de numărul de beep-uri primite.

Trecut-au anii, Motorola a rămas un device cunoscut mai degrabă ca o afacere, Nokia a venit cu propunerea să conecteze oamenii și... iată că a reușit! Suntem în permanență conectați și totuși mai distanți și mai singuri ca niciodată. Ce paradox! 

Am învățat că în viața unui om, anumite situații sunt ciclice. Și iată că mă simt din nou adolescent, acel copil ce se uita la un device ce parcă nu-și merita deloc banii investiți în el, pentru că apelurile celor pe care ar fi vrut să-i audă, să le vorbească și să-i asculte, nu mai veneau....

Nu vin. 

E atât de multă liniște acum în tot acest on-line în care ne petrecem cu toții viețile, și așa atât de serbede și scurte, de parcă ți-e și frică să ai un apel: 

- Alo?