Voi nu vedeti? Voi..... nu simțiți?
Căci plouă ÎNTUNERIC mai fiecare zi.
Și se pravale-n noi... și nu ne-mpotrivim!
Din ce în ce mai întuneric, în suflete, în minți,
În capete lucide de... copii timizi.
Aici în locul asta-l nostru.. pe pământul bun,
Pe care ăștia-ncearca sa ni-l transforme-n scrum.
Pământul bun cu toți și-atat de răbdător,
Ei îl tratează parcă... ar fi nemuritor.
OM esti facut din apă, pământ, și ceva duh,
Dară pe unii de ii cercetezi,
Doamne, nu au în ei nimica pământesc.
În schimb, cerșesc mereu putere, măriri și bogăție, și de-ar putea, ar cere, și jilțul cel ceresc.
Ei, oameni din pământul reavăn parfumat, ei... cei ce rabdă cât îi lumea și pământul.
Și ei....aceia răi, insidioși, hulpavi și haini. Acei leproși morali, trufași și îngălați, nemeritând osândă, ci doar a fi scuipați...
Si tot ei se cred prieteni, cu robii... ce-s orbiți de-acest obscur impus,
A căror viață tresărindă se petrece tragic, Letargic sfârtecați de vise, dictate de mai sus.
DAR IATĂ! SPECTACOLUL A-NCEPUT........ E-N TOI!
Precum hienele ei ies acum în față, să-și arate în toata plenitudinea, hâdoșenia, lăcomia, moravurile proaste și prostia. Nu au vreun pic de jenă, n-au limite, nu cunosc și deci nu respectă nimic din tot ce are de-a face cu bunul simț, buna creștere și buna purtare.
Se-ntuneca încet dar...
Ce adânc, ce haos, ce blestem ne paște! Un întuneric monstruos, ca smoala călduță, ne cuprinde, ne absoarbe...
E-atat de lipicios, de năclaios, și totodată-i rece,
Și este viguros, de neoprit, șerpuind încolătăcit pe vrejul slab al neputinței noastre.
Ce fiară ne subjugă.... cum o lasam pioși,
În loc să o răpunem,
Să-i răsucim cuțite adânc înfipte-n carne și-n ochii cei sticloși!
Ce lași și slabi mai suntem... ! Vai nouă ... Vai! O, vai...
Ce morți pe dinăuntru adapostim în noi!
Cum ne lăsăm cuprinși de întuneric și de rău, de ei, de toata haita dănțuind în noapte... pe oasele, pe craniile fărâmate, și sufletele noastre cauterizate... hălăduind spre nicăieri... în marele neant.
Offf..... câte oase... și destine... și vise... sfărâmate!
Ma-ntreb de fost-au oare vreodată și victorii repurtate...
Și de ce lâncezim în așteptare,
De ce ni se afundă, mai tare, glezna în noroi.
Și aripile ni se înnegresc... de smoală!
Pană cu pană, pană după pană,
Totul se schimbă... în cangrenă... și puroi.
Precum pe spânzurat o sa ne doară, cum sârma cea ghimpata încet și sigur de grumaz se strange, și ne frânge,
Și cum încet ... încet... încet....
Al nostru vis de Rai adevărat, se stinge.
Și stăm și așteptăm ca o minune... sau ceva,
Să se întâmple să stârpească de la sine, răul,
Și ca-ntr-un vis, să le înghită, pe lighioane hăul!
Dar nu se va-ntâmpla nimic doar stând și contemplând,
Iar glasul, buzele și gura o vorbă nezicând!
Iar ei se cred în rai, în raiul lor murdar, Întunecat și sumbru... zvâcnind în noi amar.
Nu cred însă ca-i totul, doar un pârjol etern, damnat,
Și că hiena cu coiotul, pe pământ, acum, au triumfat.
Că prostul și fudulul, urâtul... adunat,
Pe noi toți cei ce speră, pe toți!
Ne-au îngropat...
Dar îngerii morbizi, odată de-or vorbi,
Tot întunericul și smoala, va-ncepe a se topi
Și raiul lor lugubru... tot răul, nimicia
În flăcări, în neant, va curge... va pieri.
Când îngerii căzuți,
În sus se vor uita,
Și-n simț uniți, aceștia....
Se vor aduna!
THY HEAVEN SHALL BURN WHEN WE ARE GATHERED
Comentarii
Trimiteți un comentariu